Ce-am mai citit: Zile liniştite la Clichy (V)

Zile liniştite la Clichy, de Henry Miller

• Problema lui era, sau poate că o fi fost o virtute, faptul că nu era capabil să spună "nu". Majoritatea oamenilor spun "nu" imediat, dintr-un instinct de coservare.
• (...) asta era una dintre metodele lui de a-şi face greutăţi singur. Era un artificiu artistic (...)
• Un om care, mai presus de toate, era în stare să-şi descompună propriile sentimente, ca pe mecanismul unui ceas elveţian, pentru a le examina.
• (...) sinucidea nu era o soluţie. Dacă ar fi putut să moară şi să scrie despre propria moarte, asta da.
• Era la vârsta neîndemânării, scăpând mereu lucrurile pe jos, împiedicându-se, rătăcindu-se prin diverse locuri şi altele asemenea.
• Nu mai am urmă de sămânţă, se plângea el. Idioata asta-şi are minţile în pizdă.
• Mai bine o boală venerică straşnică decât liniştea aia morbidă şi inertă.
• Acum ştiu ce stă la baza civilizaţiei: viciul, boala, hoţia, minciuna, destăbălarea.
• Omul se străduieşte să facă ceva, apoi se alege praful de el. Şi de timp se alege praful. De curve se alege praful. Se alege praful de toate. Praful se alege şi rămâi cu un sculament.
• Ciudat, cum poate cineva să se simtă mai degrabă acasă printre scursurile societăţii.
• Emoţiile lui parcurgeau de obicei acelaşi ciclu: pasiune, răceală, indiferenţă, plictiseală, ironie, dispreţ, dezgust.
• (...) o cuprinse cu braţele şi o săruta pe frunte. Asta ca să comunice că, pentru el, ea încă era un îngeraş, chiar dacă avea fundul apetisant şi sânul stâng extrem de tentant.
• Indiferent cine era, nu mai avea nici un nume. Era doar o femeie bătând din neputincioasele aripi în întuneric. (...) Era doar o rană care bolborosea, care-şi găsise o voce şi, în întuneric, părea să se deschidă de tot, creând un spaţiu în juru-i în care putea sângera fără să simtă ruşine sau umilinţă.